Interviu Lecția sălbăticiei după cinci ani în Africa. Producător BBC: „Mi-ar plăcea ca oamenii să aibă sprijinul pe care câinii sălbatici îl au unul față de celălalt“
0Timp de cinci ani, într-un colț al Zambiei unde praful, apele râului și iarba înaltă ascund zilnic povești de viață și de moarte, o echipă BBC a urmărit cu răbdare destinele a patru dintre cei mai redutabili prădători ai savanei.
„Kingdom“ („Regatul rivalilor“), noua serie semnată de celebra Natural History Unit, nu este doar un documentar despre animale, ci o frescă amplă a puterii, loialității și supraviețuirii, construită în șase episoade ca o adevărată saga. Filmat într-o zonă restrânsă, dar cu o densitate spectaculoasă de prădători, serialul urmărește în paralel viețile leilor, câinilor sălbatici africani, hienelor și leoparzilor.
Spre deosebire de alte producții care spun povestea unui singur individ sau a unei singure specii, „Kingdom“ împletește firele narative ale mai multor „familii“ rivale, surprinzând felul în care deciziile unei haite sau ale unui mascul dominant reverberează în întreg ecosistemul. Rezultatul este un tablou viu al unei lumi în care granițele teritoriale, alianțele și trădările nu sunt metafore, ci condiții de supraviețuire.
Cu peste 1.400 de zile petrecute pe teren și zeci de sesiuni de filmare desfășurate pe parcursul a cinci ani, producția este una dintre cele mai ambițioase realizate vreodată de BBC. Tehnologia de ultimă generație – de la teleobiective uriașe și sisteme stabilizate montate pe vehicule până la drone extrem de silențioase – a permis echipei să surprindă momente rare fără a interveni în comportamentul natural al animalelor. Însă, dincolo de echipamente, miza reală a fost timpul: așteptarea, revenirea zilnică în același loc, urmărirea atentă a unor personaje care, treptat, au devenit mai mult decât simple subiecte de filmare.
Narat de Sir David Attenborough, „Kingdom“ mizează pe storytelling de lungă durată, pe atașament și pe înțelegerea contextului în care animalele iau decizii radicale. Nu este doar o lecție de biologie, ci o demonstrație despre cum se construiește puterea, cum se pierde un teritoriu și cum solidaritatea poate face diferența între viață și dispariție.
Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“, producătorul Simon Blakeney vorbește despre ambiția din spatele acestui proiect, despre conexiunea emoțională inevitabilă cu animalele urmărite ani la rând și despre ce înseamnă, de fapt, să fii martorul unui regat în care natura nu joacă niciodată după reguli blânde. Producția „Regatul rivalilor“ va putea fi urmărită începând cu 19 februarie, în fiecare joi, de la ora 21.00, pe BBC Earth.
„Weekend Adevărul“: Cum a început proiectul seriei „Kingdom“ („Regatul rivalilor“) și ce v-ați propus cu el?
Simon Blakeney: Lucrez la Natural History Unit (n.r. – departamentul BBC care se ocupă de realizarea producțiilor dedicate naturii) de aproape 20 de ani acum și, de departe, acesta este cel mai ambițios lucru pe care l-am încercat vreodată. Ne-am propus să urmărim patru grupuri de animale pe o perioadă de cinci ani; să urmărim cu adevărat fiecare moment complicat din viețile lor. Am mai făcut seriale precum „Dynasties“, unde am urmărit animale individuale pe durata unui serial, de obicei cam doi, doi ani și jumătate. Dar nu am încercat niciodată să facem toate acestea distribuite pe întreaga serie, cu toate firele narative împletindu-se. Așa că, de fapt, pe parcursul acestor cinci ani, nu doar că am urmărit viețile unor personaje individuale, dar am și învățat multe despre comportamentul lor incredibil, despre destinele lor, genul lor de triumfuri și tragedii, cum se influenzează reciproc.
Cred că ceea ce a fost atât de minunat în realizarea seriei este că am pornit cu scopul de a fi martori la aceste lucruri, fără să știm niciodată ce urma să se întâmple. Iar ceea ce ni s-a părut cel mai uimitor a fost că totul s-a desfășurat într-un mod care a fost mai dramatic decât ne-am fi putut imagina vreodată. Practic, crescând alături de lei, de câini sălbatici, de hiene și de leoparzi, a însemnat că am dezvoltat un atașament enorm față de ei, iar asta sperăm să facem și cu serialul, să permitem publicului să se implice și să se atașeze de personaje în același mod în care am făcut-o noi.
Cu siguranță și spectatorii vor dezvolta o legătură emoțională cu animalele protagoniste, este inevitabil. Însă cum a fost pentru dumneavoastră și pentru echipă, care ați stat atât de mult timp acolo? Ați simțit că v-ați împrietenit cu animalele la un oarecare nivel?
A fost greu. Am petrecut 1.400 de zile de filmare, de-a lungul seriei, cu diverse echipe, adesea mai multe echipe pe teren în același timp. Am împărțit producția puțin în grupuri – într-un serial normal de acest tip ai avea câte o echipă pentru fiecare episod, dar pentru că urmăream viețile animalelor de-a lungul întregii serii, nu le-am putut împărți pe episoade, așa că le-am împărțit pe grupuri de animale. Astfel că aveam o echipă care urmărea câinii, o echipă care urmărea hienele, una leoparzii, leii și așa mai departe. Iar eu am ajuns să petrec mult timp cu leii. Am avut norocul să petrec mult timp cu leii în general, în ultimul deceniu. M-am apropiat natural de lei, ajungi inevitabil să te conectezi foarte mult cu aceste animale.
Însă cele mai intense legături pentru echipă, în general, au fost cu câinii sălbatici. Povestea lor este atât de mult despre a se ajuta unii pe alții – era evident zi de zi. Dacă vreunul se desprindea de grup, toți îl așteptau pe cel care rămânea în urmă. Dacă unul se rănea, rămâneau cu el. Ei toți mâncau împreună. Aș spune că fiecare membru al echipei a vărsat lacrimi, în diverse momente, din cauza animalelor, pentru că ne-am conectat atât de mult cu ele și ne-am obișnuit atât de mult cu ele. Adesea oamenii ne întreabă: „Ei bine, cum le deosebiți?“. Ajungi pur și simplu să le recunoști în același mod în care îți recunoști prietenii. Așa că, absolut, ne-am conectat incredibil de mult cu ele, și cred că ceea ce sperăm să facem este să transmitem asta publicului, astfel încât să simtă aceeași căldură pe care am simțit-o noi față de ele. Dar asta implică, uneori, și momente triste, dar este parte din adevărul felului în care trăiesc.
Răbdarea de a înțelege sălbăticia
Cât de mult a depins acest serial de răbdare mai degrabă decât de tehnologie?
Totul. Când am spus că am petrecut 1.400 de zile pe teren, cred că probabil 1.200 dintre ele au fost petrecute urmărind animale care dormeau. Locul în care am filmat, în Zambia, poate deveni extrem de cald spre finalul verii, din august către octombrie. Așa că, în special în acea perioadă a anului, animalele se trezeau dimineața, făceau adesea ceva dimineața, dar mai întâi trebuia să le găsim, așa că trebuia să ieșim foarte devreme, să încercăm să aflăm unde sunt ca să ajungem la ele înainte să adoarmă. Apoi, cel târziu pe la opt și jumătate dimineața – plecam pe la patru dimineața – ele adormeau. Nu puteam să le părăsim, pentru că uneori cele mai interesante lucruri se întâmplau la mijlocul zilei, dar nu puteai prevedea asta.
Nu știai niciodată ce urma să se întâmple. Așa că, de multe ori se întâmpla să stai acolo de la opt și jumătate dimineața, dacă reușeai să le găsești, până poate la patru și jumătate după-amiaza, așteptând să se întâmple ceva, iar în 95% din timp nu se întâmpla nimic. 95% din timp îl petreceau dormind. De fapt, am fi putut face acest serial de 700 de ore dacă am fi inclus toate momentele în care dormeau. Așa că o mare parte a fost despre răbdare, dar apoi au fost acele momente când, de exemplu, într-o zi urmăream leii și stăteau sub un tufiș fără să facă nimic, și ne-am gândit: „Nu o să se mai întâmple nimic“. Așa că am stat acolo toată ziua. Și apoi, din senin, au decis să traverseze râul, lucru pe care cred că i-am văzut făcându-l de doar trei ori în total pe toată durata filmărilor. Toată acea răbdare, în ciuda faptului că poate deveni destul de epuizantă, este răsplătită atunci când ai acele momente incredibile, când vezi un leu literalmente înotând.
Un alt moment pe care mi-l amintesc nu se leagă de unul dintre personajele noastre principale, dar în primul episod apare o girafă care naște. Și asta este pur și simplu pentru că am fost acolo atât de mult timp, luni de-a rândul, și am dat peste o girafă gestantă care năștea, așa că ne-am oprit și am filmat. Iubesc aceste filme bazate pe narațiune, pentru că ajungi să cunoști personajele și ajungi să petreci timp acolo. Înțeleg perfect că nu este pentru toată lumea, dar, de fapt, pentru mine, așteptarea este parte din bucurie, pentru că nu știi niciodată ce urmează să se întâmple.
Cum ați reușit să surprindeți momentele de vânătoare fără a deranja animalele?
A fost o provocare. Avem obiective enorme, lucru care ne permite să fim foarte aproape de acțiune, dar să rămânem la distanță. Este foarte important să nu deranjăm nimic, pentru că, în special pentru un serial ca acesta, suntem acolo strict pentru a filma comportamentul natural. Nu vrem nimic care să perturbe ceva, pentru că ar fi pur și simplu contraproductiv pentru ceea ce facem. De asemenea, folosim un sistem de cameră stabilizat, numit GSS, care este un obiectiv lung montat într-un sistem conceput pentru elicoptere. Este creat pentru a elimina vibrațiile elicopterelor, așa că noi îl prindeam pe partea din spate a unui 4x4, cu un braț mare de tip macara. Pare destul de incomod, dar ne permite să conducem în timp ce filmăm. Așa că, pentru lei și leoparzi, de multe ori puteam filma dintr-o poziție statică, pentru că ei tind să vâneze prin ambuscadă.
În schimb, câinii sunt haos total, și atunci camerele mobile sunt extrem de utile pentru că putem încerca să-i urmărim. Problema cu câinii este că adesea se despart și nu urmăresc un singur animal, ci merg după șase, șapte și încearcă să vadă de care se pot apropia. Un alt lucru care a fost un ajutor enorm pentru noi la acest serial a fost utilizarea dronelor. Am lucrat cu drone mici de ultimă generație, foarte, foarte silențioase. Acele cadre în care animalele sunt pur și simplu ele însele sunt adesea filmate cu drona, iar animalele le-au ignorat complet. Au fost incredibil de tolerante, așa că puteam zbura cu drona în timp ce animalele alergau sau chiar când dormeau – nu le-a păsat deloc, pur și simplu le-au ignorat. Asta a fost valabil și pentru pradă, așa că am putut urmări cu succes câinii în special, folosind dronele, ceea ce ne-a permis să obținem un unghi care nu ar fi fost posibil în niciun alt mod. De fapt, unii dintre membrii echipei de filmare cu care am lucrat filmau uneori cu un obiectiv lung, apoi ridicau o dronă, o lăsau suspendată, iar dacă pierdeau subiectul cu obiectivul lung, treceau imediat pe dronă, astfel încât aveau practic o dublă filmare. Așa că nu a fost ușor, în special cu câinii, dar era foarte important să facem asta și sperăm că am reușit să o facem cu succes.
Cum știați unde se află animelele dacă le pierdeați? Ați folosit un echipament GPS?
Am lucrat cu Zambia Carnivore Program care, ca parte a muncii lor, pun coliere GPS pe unele dintre animale. Ei au fost suficient de amabili să ne împărtășească pozițiile GPS ale animalelor cu care lucram. Nu era ca și cum ne trimiteau un mesaj și noi conduceam până acolo. Ei erau cu noi în fiecare zi, așa că ne ajutau să urmărim animalele zilnic. Și acele coliere GPS erau pe câțiva lei și hiene – ele erau dificile, pentru că se despărțeau des, nu erau la fel de unite ca leii sau câinii. Pentru leoparzi nu se folosesc coliere GPS în acea rezervație anume. Însă leoparzii au un teritoriu mult mai mic, așa că nu tind să călătorească la fel de departe. Noi însă nu am pus niciodată coliere de urmărire animalelor. Totul a fost făcut întotdeauna prin oamenii de știință care deja se ocupau cu studierea animalelor de acolo – colaborarea cu ei a fost esențială.
Au fost animale sau fenomene ale naturii care v-au îngreunat filmările?
Câinii pot parcurge distanțe enorme foarte repede, și o mare parte din South Luangwa este doar vegetație deasă, și astfel se pot ascunde mai bine – cred că cel mai dificil lucru, de fapt, este atunci când se îndreptau spre câmpii. Lângă râu, terenul era destul de plat și ne puteam deplasa destul de ușor, dar pe măsură ce mergeai mai spre interior, când vine sezonul ploios și se inundă, solul devine foarte moale, iar apoi hipopotamii și elefanții trec prin el, îl calcă, lasă aceste urme uriașe, iar când se usucă, solul devine tare ca piatra. Este argilă. Și chiar dacă crezi că este teren plat și poți conduce cu ușurință până la câinii sălbatici, nu este așa; practic trebuie să conduci cu aproximativ 3 km/h, doar prin hopuri. Am stricat multe mașini în acele terenuri. A traversa urmele de hipopotam, când vezi animalele în mijlocul câmpiei, a fost probabil cel mai greu lucru din întreaga expediție.
Ierarhia naturii
„Kingdom“ este a doua serie documentară despre animale dupa "Dynasties". Cum a fost ca animalul să fie protagonistul?
Încă de la „Dynasties“ m-am îndrăgostit de acest tip de storytelling pe termen lung, unde poți spune povestea unui animal. Mereu m-am gândit la un loc unde toate acestea s-ar putea reuni, unde toate aceste povești să se întâlnească. În „Dynasties“ spunem povestea unui singur animal sau grup, iar interacțiunile tind să fie scurte și trecătoare, pentru că animalele interacționează și apoi merg mai departe. Pe când, dacă am putea urmări mai multe fire narative în aceeași locație, am putea descoperi o latură complet nouă a modului în care trăiesc împreună. Unul dintre lucrurile atât de incitante la „Kingdom“ a fost că am ales o locație incredibilă în Nsefu, Zambia, am lucrat cu oameni de știință extraordinari care ne-au ajutat să ajungem pe teren, să înțelegem comportamentul animalelor, unde trăiesc, arborii lor genealogici etc.
A fost ceva anume care v-a surprins la comportamentul animalelor, dincolo de ceea ce sperați să obțineți cu acest proiect?
Ceea ce nu cred că am fi putut spera a fost nivelul uriaș de interacțiune dintre grupurile de animale. Erau constant împreună. Este o zonă relativ mică, de doar aproximativ 20 de kilometri în Nsefu, dar are o concentrație incredibilă a acestor patru mari prădători pe care îi urmăream. Așa că, dacă reușeam să fim cu camerele la locul potrivit, la momentul potrivit, ni se oferea acest unghi incredibil. Există o scenă mai târziu în serie, în care o hienă are o pradă, un leopard încearcă să o fure de la hienă, apoi vin câinii și o fură de la hienă, iar apoi leopardul revine și o ia de la câini când sunt plecați, iar apoi câinii se întorc și o iau din nou de la leopard. Totul se desfășoară într-un haos incredibil, uimitor de urmărit, dar devine și mai uimitor când le înțelegi poveștile de fundal.
„Animalele sălbatice sunt uimitoare acolo unde sunt“
Au existat surprize și poate situații periculoase care s-au întâmplat – poate în timpul confruntărilor dintre haite?
Locuiam în Nesfu, aveam o tabără complet alimentată cu energie solară, care era minunată. Era un loc grozav pentru a lucra. Uneori devenea foarte cald, dar era un loc excelent de lucru. Eram chiar pe marginea râului. Prin fața taberei noastre au trecut un număr impresionant de animale (râde). La un moment dat, un babuin a furat cuiva periuța de dinți – aveau obiceiul acesta. Erau și foarte multe furnici; într-o zi am ieșit afară și am călcat într-o grămadă mare de furnici safari, ceea ce e groaznic. De asemenea, aveam elefanți care intrau regulat în tabără, iar un elefant mascul mare este puțin morocănos și trebuie să-i acorzi spațiu (râde). De mai multe ori, în zona în care mâncam, apărea câte un elefant și trebuia să așteptăm să plece – uneori stăteau și câteva ore, dar nu ne puteam certa cu un elefant (râde). Prin tabăra noastră au venit și hipopotami, la un moment dat, chiar și un leopard.
Regele junglei, atent cu toți oamenii regatului
Cum a fost relaționarea cu animalele de pradă? V-ați simțit în pericol?
Animalele pe care le filmam, cu posibila excepție a elefanților, pur și simplu ne ignorau. Leii, câinii sălbatici, leoparzii și hienele ne ignorau complet. Deveneam parte din decor, deveneam practic un alt copac în ochii lor. De fapt, uneori trebuia să mutăm mașinile pentru că începeau să le folosească pentru umbră, și nu voiam să devină atât de familiarizați cu vehiculele noastre. Dar mereu era uimitor când un leu mare sau un leopard trecea pe lângă tine și se apropia. Nu cred că era pericol, dar cu siguranță era emoționant.
De ce nu v-au atacat leii?
Pur și simplu nu ne vedeau ca pe o amenințare, nu ne vedeau ca pe hrană sau ca pe un pericol. Noi nu filmăm pe jos. Am lucrat într-un loc din India unde poți filma lei pe jos, dar, în mare parte, a filma un leu pe jos este destul de periculos. Dar când ești în vehicul, devii parte din vehicul din punctul lor de vedere, și astfel nu asociază asta cu ceva care îi amenință sau cu ceva ce ar vrea să vâneze, așa că am fost parte din vegetație.
Cu siguranță observăm atât de multe despre caracterele și comportamentele lor din această serie. Dar ce lecție putem învăța noi, ca oameni, de la ele?
Sunt unele lecții pe care nu vrei să le înveți, pentru că uneori pot fi destul de brutale. Aș prefera să nu fiu nevoit să vânez așa cum vânează un câine sălbatic, de exemplu, dar mi-ar plăcea ca noi, oamenii, să avem sprijinul pe care câinii sălbatici îl au unul față de celălalt. Încercăm să nu fim antropomorfici, încercăm să nu punem emoții umane asupra lor, dar cred că este imposibil să nu te pui în locul lor când îi urmărești. La fel ca în cazul animalelor de companie, te întrebi la ce se gândesc în anumite momente. Cele mai uimitoare lucruri cred că sunt grija și dragostea pe care animalele sălbatice le au – care, în anumite momente, pot fi ușor de zis că se transformă în empatie. Cred că există cu siguranță multe paralele între noi și animalele sălbatice. Este destul de ușor de relaționat cu ceea ce fac în viețile lor.
Imaginea greșită de pe social media
V-ați apropiat foarte mult de animale în timpul filmărilor. Ce este diferit față de produsul final?
Cred că am încercat pe cât de mult posibil să fim obiectivi, să nu construim lucrurile printr-o lentilă prea subiectivă. Dar cred că, inevitabil, toată lumea a simțit ceva pentru animale. Ne-am dorit să le arătăm spectatorilor ceea ce am văzut noi, și apoi să-i lăsăm să-și formeze propriile opinii. Evident, am simțit apropierea dintre câini sau, de exemplu, puterea și frumusețea leoparzilor etc. Aceste tipuri de idei cred că transpar atunci când le vezi, și cred că cel mai important lucru pentru mine, în modul în care spunem poveștile în „Kingdom“, este că, dacă poți înțelege provocările cu care se confruntă animalele – fie unele din partea celorlalte animale, fie din partea peisajului sau oricare altele ar fi – înțelegi cum și de ce fac ceea ce fac. Evident, putem face emisiuni în care explicăm lucrurile la nivel biologic, spunând ce s-a descoperit la diferite specii de animale, de exemplu. Dar dacă spui: „acest leu și-a pierdut puii, prin urmare își va asuma acest risc“ sau „acest leu trebuie să fie într-un alt loc“, înțelegi de ce ele iau acele decizii, astfel încât nu mai devine o alegere biologică sau un proces evolutiv, ci devine un fel de acțiune pentru a supraviețui. Și cred că înțelegerea acestui lucru ține și de personalitate, dar este mai mult despre imaginea de ansamblu a acestor animale care trăiesc în acest loc, și cred că asta este ceea ce e atât de special. Datorită rețelelor sociale, mulți oameni simt că a trăi cu animale sălbatice, precum urșii sau felinele sălbatice, este posibil și chiar atrăgător.
Ce ați dori să înțeleagă acești oameni despre trăiul cu animale sălbatice ca animale de companie?
Nu sunt animale de companie. Asta este pur și simplu realitatea. Să luăm exemplul unui leu: într-o zi, un leu mascul care aparent nu face nimic, deodată se trezește și merge în linie dreaptă 10 kilometri ca să găsească o altă haită pe care o auzise că au obținut o pradă. Când vezi animale făcând lucruri de genul acesta, ideea de a le închide într-un țarc de 5 metri pe 5 metri și de a le mângâia din când în când pur și simplu este greșită. Acestea sunt animale sălbatice și au nevoie de spațiu. Cred că ceea ce este atât de pozitiv și puternic la serialul nostru, dar și la modul în care lucrează conservatoriștii din întreaga lume, este că, prin păstrarea acestor locuri speciale, prin înțelegerea lor și prin a face oamenii să înțeleagă cât de important este să le protejăm, suntem capabili să vedem aceste animale în adevărata lor casă sălbatică. Așa că, nu sunt animale de companie, sunt animale sălbatice și sunt uimitoare acolo unde sunt.
Se încarcă comentariile...
